Conectează-te 
Crescut, până pe la vreo opt ani, în comunism, prima oară când am priceput că se poate pleca și-n alte țări a fost pe la începutul anilor ’90.
Eram prea mic și nici nu auzisem vorbind, în casă sau în grupul de prieteni, despre români care plecaseră sau fugiseră înainte de Revoluție (sau „revoluție”, cum vreți să-i spuneți).
Așa că am priceput că lumea aia largă chiar există când, prin clasa a treia fiind, în primăvara lui 1990, un grup de francezi ne-a vizitat la școală și ne-a dat niște dulciuri și jucării. Evident că n-am înțeles nimic din ce ne-au spus, noi ne-am ridicat frumos în picioare, și la început, și la sfârșit, și am spus în cor bună ziua, cum eram dresați.
Ei ne-au zâmbit, ne-au mângâiat pe creștet și ne-au împărțit cadouri. De ce și cum ajunseseră la noi, n-aș putea să spun.
Țin minte doar că am lins, la propriu, ambalajul napolitanei cu ciocolată pe care o primisem, iar micul roboțel de plastic, al cărui cască era detașabilă, era cea mai minunată jucarie pe care o primisem vreodată.
Mai târziu, într-un drum spre mare fiind, am făcut un popas pe marginea drumului, să ne mai dezmorțim și să mâncăm.
La un moment dat, o mașină a trecut pe lângă noi, a încetinit puțin, un geam s-a deschis și de după el a zburat un pachet. Tata l-a luat și ni l-a adus. Era un pachet cu bomboane.
Noi nu înțelegeam ce se întâmplă. „Sunt polonezi, ne-a spus tata. V-au văzut doi copii și v-au dat bomboane”.
“Dar ce fac polonezii aici?” am întrebat. “Vând fel de fel de lucruri.”
După asta, a început să se tragă prin blocuri celebrul „telecablu”, care ne-a revoluționat copilăria și imaginea despre lumea largă. Acolo l-am cunoscut pe Piedone, comisarul fără armă, pe țestoasele ninja și alte orătanii și tot acolo am văzut prima persoană din Brazilia, în videoclipul piesei Lambada. Eram pregătit sufletește să mă întâlnesc cu mapamondul!
În același timp, începusem să aud de rude, prieteni, vecini, care o luau la picioruș.
Ba prin Turcia, cu o geantă de rulmenți, ca să aducă blugi și aur la schimb, ba prin Ucraina, la muncă în nu știu ce mari combinate, ba prin Israel. Țin minte o poveste cu cineva care se întorsese din Turcia, cu o dubă plină de produse, și nici n-a apucat omul să parcheze și să-și tragă sufletul, că a fost înconjurat de vecini dornici să cumpere. N-a putut scăpa de ei, așa că a vândut mai toată marfa cu strigare, ca la licitație. Pe atunci, oamenii încă aveau bănuți, n-aveau produse.
Apoi, baieții din generațiile mai mari au început să dispară, unul câte unul.
Dispăreau-appreau, dispăreau-apăreau, într-un soi de mișcare secretă.
Se întorceau cu haine frumoase, unii cu mașini, plini de bani prin toate buzunarele.
Când terminau banii, iarăși dispăreau. Mai târziu, când îmi dăduse și mie mustața și aveam voie să casc gura pe lângă ei, îi auzeam vorbind de trasee, de treceri riscante prin râuri sau peste munți, de câtă bogăție este „dincolo” și cât de ușor pui mâna pe ea.
Îi priveam ca pe niște haiduci. Nu erau. Erau doar niște tineri dintr-o țară încă sălbatică, ce înțelegeau civilizația ca pe o invitație la furt. Iar asta avea să ne coste pe toți, căci bună imagine ne-am mai făcut.
Apoi, pe la începuturile anilor 2000, un alt val a plecat, mult mai numeros.
Majoritatea spre Grecia, Germania, Italia sau Spania. Pe ei nu-i vedeam cu anii. Stăteau ilegal acolo, dar tolerați tacit, și nu-și permiteau să se întoarcă. Când se întorceau, însă, cumparau apartamente cum îmi cumpărm eu blugi. 8-10-15 mii de euro, cât erau apartamentele pe atunci, ei îi făceau relativ repede.
Eu și prietenii mei eram încă în școală și, cu foarte mici excepții, nu ne gandeam niciunul să plecăm.
Presați de la spate de părinți, ne făceam planuri pe la ce facultăți să ne înscriem.
Pe vremea părinților, a fi absolvent de studii superioare îți oferea un anumit statut în societate și o pâine bună. Dar asta pe vremea lor. Am făcut și noi ce am putut, sau pe unde am prins locuri libere în fabricile de diplome.
După ce am facut-o și pe asta, a fost ciudat să ne auzim întrebându-ne: ți-ai luat șomajul?
Cu un pic de rușine, așa cum șade bine unui proaspăt absolvent de facultate, fete și băieți, ne întâlneam la rând la poștă, la șomaj.
Viața a mers înainte și ne-am făcut fiecare un rost, după puteri și după noroc.
Valurile celor care plecau în străinătate tot se îngroșau și au început să dispară și din grupul nostru câte unul-doi.
Ba începuserăm să-i auzim și pe ăștia mai mici, care erau prin licee: mă doare-n bască de școală, termin și mă duc la mama (vărul, prietenul) în Italia!
Noi n-am plecat.
Abia ce ne așezaserăm creditele ipotecare la gât, cum să plecăm? „România nu este afectată de criză!”, a zis, într-o seară, președintele la televizor.
Nu după multă vreme, când am vazut că și presedinții mint, nu doar plâng, că salariul se înjumătățește sau dispare cu tot cu locul de muncă, în timp ce ratele noastre pocneau de dolofane, am început să ne îndreptăm privirea peste gard. Socoteam ce rude ori ce prieteni ne-ar putea ajuta să ieșim din mocirla în care eram și am început, mai timid, apoi cu disperare, să strigăm după ajutor.
Cred că, în nici doi ani, dintr-un grup de vreo 20 de oameni ce crescuserăm împreună la bloc, au mai rămas acasă vreo 5. Restul ne-am împărțit prin Italia, Spania, Anglia, Danemarca sau Norvegia.
Unii dintre noi aveam deja copii, alții i-au născut prin țările în care s-au așezat, la ceilalți urmează.
După generația noastră, care a crescut cu cheia la gat și s-a maturizat cu pașaportul în același loc, urmează generația copiilor noștri. Români la origine, englezi, italieni, spanioli, norvegieni sau danezi după cetățenie și educație. Nu pot spune că am mari regrete, nici nu simt vreo mare bucurie. E viața, cu tot ce-ți dă ea.
P.S. Într-o zi, băiatul meu m-a întrebat dacă e bine că are un prieten polonez în clasă. I-am spus: e foarte bine, când eram mic, polonezii mi-au aruncat bomboane din mașină.
