TransferGo logo
Trimite bani

România la capătul firului

 –  Sărut-mâna ce faci?

– Fac cârnați, și mă enervează taică-tu că nu mi-a reparat mașina cum trebuie și măchinui cu ei!

– Păi nu înțeleg de ce vă chinuiți atât, că doar sunteți singuri, cât mâncați?

– Cât mănânc sau nu mănânc nu contează. Taică-tu trebui să ia ceva la pachet, iar eu din comerț nu mânânc că sunt plini de prostii. Nu știi ce mănânci!

Mi-aș imagina părinții mei să-și petreacă anii de pensie altfel. Să călătorească, să putem face concedii împreună în locuri exotice, să meargă la restaurante și să aibă mulți prieteni.

Realitatea este alta. Pensiile lor, după o viață de muncă sunt ridicole. Tata la aproape 70 de ani este curtat încă de companii de construcții pentru expertiza sa, așa că lucrează în continuare. Lucrează la 100 de kilometri distanță de mama, și vine acasă la sârșit de săptămână. A încercat naveta, dar adormea cu lingura în mână de oboseală.

Mama are pe lângă casă o mulțime de orătănii, cele mai multe în zona gri, ba animale de companie, ba de pază, ba aterizând în farfurie. Găini, că de, un ou proaspăt. Apoi pui, că sunt fascinanți când ies din ou. Prea mulți cocoși, se bat toată ziua așa că acum dorm în sertarele frigorifice. Un bibiloi a supraviețuit pasiunii lor pentru păsări ceva mai exotice. Bibiloiul este în parte animal de pază, iar el cu siguranță nu va ajunge în farfurie pentru că este prea bătrân.

Trei câini care fac treaba ne-făcută de poliție, adică păzesc. Se fură și se sparg case în draci, spune mama. Ciobănescul lor este un fel de dragon în jurul casei octogonale, proiectată de tata și construită de mama. Nici măcar veterinarul nu a putut să vină să-i facă injecție.

Mănâncă om, incluzând membrii emigranți ai familiei. Animalele crează un fel de protecție, un fel de cuib sau de comunitate. Ei sunt acolo zi de zii cu ai mei, când noi nu mai suntem…În același timp îi ancorează acasă. Cu cine să lase animalele?

Copiii le-au plecat. Eu am plecat întâi la studii în Iași, apoi spre Germania, acum sunt aici în Anglia. Fratele meu este în Suedia.

Mi-e rușine că nici unul dintre noi nu a reușit să descopere o găleată cu galbeni la capătul plin de curcubee al Occidentului. Amândoi avem familii, copii, job-uri subțiri cât să ne țină pe linia de plutire.

Mama ne spune povești despre alți emigranți, copiii vecinilor, care trimit bani acasă lunar, sau care iau părinții să stea la ei cu lunile. La noi nu prea merge.

Și eu, și frate-meu avem parteneri vestici. Modelul familiei la ei este diferit. Mai ales rolul soacrei, care nu este invitată să stea în neștire în sânul familiei. Aici fiecare este cu treaba lui, cu viața lui.

Da, părinții vizitează sau sunt vizitați, dar ceva gen trei zile și atunci cu stat la hotel. Asta nu este pentru că ar fi oameni reci sau răi, dar au pur și simplu altă percepție a spațiului, a intimității și a relațiilor de familie. Nu spun că este bună sau rea, este altfel.

Cu fiecare an, România rămâne pentru mine tot mai fragilă, agâțată de un fir, la celălalt capăt al telefonului. Desigur că firul acesta imaginar trece prin computere și stateliți chinezești, se frânge și se răsfiră prin toate releele pământului. Țara din care am plecat se scurge din mine încet, și ceea ce pun cu disperare în locul nisipului risipit sunt amintiri. Cu cât mă simt mai străină de ea, cu atât mai multe amintiri depre anii mei acolo îmi acoperă mintea.

Ciudat însă că amintirile nu te mai aduc înapoi acasă, te duc doar într-o altă lume, în Țara unde-i Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte. Ironic, basmul lui Ispirescu a devenit cumva povestea mea. Poate că asta căutăm toți, o lume perfectă, sau măcar puțin mai bună. Dar cu cât ne apropiem mai mult de ea, observăm că nu o putem prinde, ne scapă printre degete ca luna din lac. Lumea mea mai bună mă privește ca pe un străin.

Lumea mea mai bună se gândește că poate într-o zi ne va trimite de unde am venit. Lumea mea mai bună are oamenii ei care dorm pe străzii, copii ei înfometați. Lumea mea mai bună sfârșește prin a fi în cele din urmă doar în capul meu.

România atârnă la un capăt de fir, ca un receptor abandonat într-o cabină telefonică veche.

Abia mai știu ceva despre ce-i acolo, nu-i mai înțeleg politica, nu-i mai simt zăpezile, soarele ei nu-mi mai arde pielea. Vara nu mai miroase a ardei copți, nopțile nu mai miros a salcâmi înfloriți. Străzile nu mai miros a tei, serile nu mai miros a lapte fiert în ceaunul de mămăligă.

Ploile nu mai răscolesc pământul ars.

De departe, copii plecați în vest arată probabil ca un fel de cavaleri cruciați, selectați pentru sfânta cauză de a găsi și aduce înapoi Viața mai bună. De aproape sunt doar înghețați, speriați, într-un continuu marș, zi și noapte.

Autor: Teodora Manea

2017-01-04

Facem lumea un pic mai mică.

Trimite bani în aceste țări:

Alătură-te celor 2 milioane de oameni care efectuează transferuri mai bune

Autentifică-te gratuit