Conectează-te 
Pe ruinele din Alepo, cei care au rămas acolo nici nu mai știu de unde să înceapă. Orașul este un cimitir cu trupuri îngropate sub ziduri prăbușite. Ceea ce a fost cândva casa și acasa cuiva, se deschide acum privirii ca burta unui animal eviscerat. Este greu de imaginat cum viața se va mai reporni acolo. Mulți au plecat cu copiii lor, căutând nu averi, nu țara făgăduinței, ci pur și simplu un cer din care nu cad bombe. Și unde dacă nu ei, măcar copiii lor să aibă șansa unei vieți cât de cât normale.
Cazul refugiaților este dramatic, și din multe puncte de vedere incomparabil cu cel al emigranților economici, cum sunt numiți cei care pleacă la muncă.
Și totuși, ideea care le leagă este decizia de a pleca, de a te înstrăina pentru o viață cât de cât mai bună.
La fel, oamenii au plecat dintr-o Românie bântuită de incompetență, corupție și sfidare politică.
Cartierele muncitorești ale comunismului s-au transformat deja în anii 1990 în cartiere de emigranți. Mulți au plecat pentru orice fel de muncă, fără contracte, fără nici o siguranță că vor găsi ceva.
Copiii lor au rămas la bunici sau la rude, vizitați în vacanțe. Părinții le trimit bani și dragostea lor materializată în obiecte sclipitoare care să compenseze absența. Cel puțin asta în cele mai multe cazuri fericite.
Cum cresc acești copii fără părinți, este greu de spus. Studii internaționale (cele mai interesante făcute în Filipine cu copiii femeilor care au plecat la muncă în USA) prezintă date nu foarte încurajatoare depre nivelul de depresie și alt gen de suferințe psihice al acestor copii.
Fericiți au fost cei care au putut pleca afară cu întreaga familie.
În general, aceștia aveau mai multă certitudine financiară, un loc de muncă stabil, ceva aranjat. Nu știu multe despre alte țări, dar am să vorbesc despre UK.
Din România, Anglia arată ca un paradis de dealuri verzi, designeri, castele, Oxford și Cambrige pentru educație, prinți și prințese, ceai la ora 5, orașe sclipitoare și dinamice, bunăstare, lux, vaporașe.
Mulți emigranți, mai ale cei numiți brain drain, adică foarte calificați și abili, chiar au parte de aceste vise. Au case, mașini jeepoase, haine de firmă și alte clipoceli ale capitalismului.
Mulți localnici se uită la ei cu invidie, dar și cu un fel de admirație, pentru că englezii recunosc de cele mai multe ori și acceptă că ești o persoană calificată. Nu ți se dă în cap ca în România. (Nu neapărat. Nu încă.)
Ne aducem copiii cu noi în UK să le oferim un viitor mai bun. Vom reuși?
Rămâne o întrebare istorică, în sensul că istoria, așa întortocheată și mirositoare cum este acum, ea va da răspunsul final. Ce avantaje sunt pentru copii în a studia în UK? Primul și cel mai sigur este limba. Copiii vor avea ocazia de a învăța și perfecționa o limbă străină. De asemenea, ei probabil că vor învăța un comportament politicos.
Mulți emigranți, în special cei cu anumite pretenții intelectuale visează Oxford și Cambridge. După ce vii aici înțelegi că sistemul nu funcționează chiar așa. Copiii tăi vor ajunge în școli de stat, care sunt din ce în ce mai prost finanțate, cu un profesor la 30 și de elevi. Liceele de cartier sunt (în afara orașelor mari) în general proaste. Asta pentru că emigranții nu locuiesc în cele mai grozave cartiere, și pentru că există o tradiție în UK, ca oricine poate să-și sugă de sub unghii în upper-middle class-ul britanic îți va trimite odraslele la școli private. Cât costă? Peste 12.000 de lire sterline pe an. Ba chiar plătești și vacanțele profesorilor. La care se mai adaugă cluburi, excursii, uniforme, masă și alte costuri suplimentare la care nu poți să renunți dacă vrei ca odrasla să nu se simtă ca ultimul amărât din clasă. Acești copii au o șansă să ajungă la universități de prestigiu. Ele costă peste 9.000 de lire pe an, doar taxele. La asta se adaugă în jur de 7.000 pe an pentru cazare și masă. Bani de buzunar, nu mai vorbim. Desigur că sunt credite pentru ei, așa că vor termina facultatea cu datorii la statul englez, și cu obligația să le plătească înapoi.
Cam asta-i despre viitorul de aur al copiilor în UK.
Dar nu toți românii înoată în crema societății.
Cei mai mulți vin pentru că fac munci la care englezii strămbă din nas și preferă să stea acasă cu ajutoarele sociale decât să se murdărecă pe mâini.
Agricultura și ceea ce se numește aici care, și se traduce subțirel cu îngrijire, sunt domeniile unde mulți dintre noi lucrează.
Într-un minunat film (The Lady in the Van, 2015), o frază m-a izbit: care is about shit. Adică îngrijirea este despre rahat.
Este uimitor de văzut cât de literală este această expresie. Îngrijirea copiilor și a bătrânilor o demonstrează. Dar societățile moderne și bogate par să evite acest aspect al îngrijirii, delegându-l în seama emigranților. Ei vin să le șteargă copii și părinții la fund. Prin faptul că în genere vulnerabilitatea și îmbătrânirea nu mai sunt văzute ca momente normale ale vieții, ci sunt construite ca inconveniențe.
La fel, emigranții sunt priviți ca o garnitură la aceste inconveniențe, ca și cum neputința celorlalți i-a contaminat și pe ei. Nu au voci să se plângă, pentru că li se arată ușa la care vor bate noii disperați în căutare de muncă. Ei, cei care curăță mizeria, par a fi devenit o mizerie de care nasul arcuit al britanicilor vrea să scape.
Oricare ar fi motivul care te alungă din casa ta, odată ajuns afară ești în voia celorlalți. Viitorul copiilor se plătește cu umilințe și chin, și cum ultimele evenimente arată, aproapre nimic nu-l poate garanta.
Autor: Teodora Manea
