Conectează-te 
Este destul să spun vară în UK și cititorul român poate să creadă că este o glumă. Pentru cine a cunoscut VARA, știe că este anotimpul copilăriei care începe cu cireșele coapte și se scurge încet și fierbinte cu aromă de piersici și pepeni până când strivim sub tălpi strugurii copți.
Vara era vacanță, plajă, înghețată. Vara anunța taberele în munți, unde eram mereu curioși și flămânzi, dând din când în când nas în nas cu ursul în tufele de zmeură. Vara erau bunicii, scăldatul, pescuitul. Vara se termina cu gust de must, cu piele arămie, cu bucuria revederii colegilor, cu tristețea sfârșitului de vacanță.
Vara copilăriei este probabil locul perfect unde am emigra cu toți, țara făgăduinței care există din păcate doar în memorie.
Cealaltă țară, unde am emigrat fiecare după visele noastre, nu este o țară a verii.
În UK vremea este ca și cum o Primăvară zăludă s-ar cerata la infinit cu o Toamnă acrită.
Primăvara scutură poalele ei verzi peste dealuri pentru aproape tot timpul anului. Flori, tufe, iarbă verde.
Dar un fel de iarbă verde care rar te invită să ieși la iarbă verde.
Nu, aici ieșitul românesc la iarbă verde nu are aroma de 1 Mai de la noi.
Micii nu cresc pe aici, singura consolare este să fie aduși din Ro.
Carnea de porc nu are gustul de acasă, de cele mai multe ori se dezintegrează în apă și ceva cu gust de carton. Apoi atmosfera nu este aceeași, lipsesc atât de multe că aproape nici nu mai poți spune ce lipsește. Dar oricum, verdele ierbii rămâne ceva frumos de privit.
Ploile în schimb nu sunt ale primăverii, ele sunt mai mult ale toamnei. Nu au fulgerele, nebunia, mirosul de pământ ars și stropit.
Ploile sunt triste, sărate, uneori se trag peste dealuri ca un fel de draperii care acoperă totul și te fac și mai melancolic. Probabil că de asta englezii sunt calmi și reținuți, pentru că nu au gustat niciodată nebunia ploilor noastre. Nu spun că aici ploile nu pot produce ravagii, inundații, torente. Desigur că pot, dar parcă sunt altfel. Tună rar, nu-l auzi pe Sfântul Ilie răsturnând butoaiele în Rai. Ploile englezești sunt cumva ploi de toamnă.
Strugurii și fructele în general nu au destul soare să înghită ca să se transforme în aur și miere.
Ele au mai mult acreala toamnei. Fructele verii cresc doar în magazine, și acolo culese înainte de aș fi terminat rumenirea.
Când am venit pentru prima dată în UK era în mijlocul iernii.
Nu era frig, era doar întunecat, umed și rece. Am așteptat în zadar zăpada, dar nu-mi păsa, pentru că eram în sfârșit lângă iubitul meu. Șemineul și cărțile creau o atmosferă destul de bună ca să-mi mai pese de lipsa zăpezii.
Acum este altfel, de vreo 4 ani, pândesc zăpada, sperând mereu că voi putea să-i arăt fiului meu ce-i aia zăpadă și ce poți face cu ea. Adică acel sentiment când te trezești și alergi la geamul care devine magic, decorat cu flori de gheață și muchii de zăpadă. Apoi nerăbdarea de a ieși afară, să devii împăratul absolut al unei imensități albe și pure pe care doar urmele fragile ale păsărilor au îndrăznit să deseneze ceva.
Să vezi momentul când soarele începe să strălucească peste plapuma albă, când totul scânteie, obrajii și nasul devin de culoarea cireșii iar mâinile încep să facă bulgări.
Și iarna, ca și vara au același soare nebun.
Dar să ne întoarcem la vară, sau mai bine zis la lipsa ei.
În primul an, câteva zile călduroase de aprilie m-au făcut să-mi cumpăr sandale.
Le-am cumpărat degeaba, pentru că nu le-am purtat mai mult de vreo 5 zile în total. Prin iulie, televizorul anunțase cald, adică vreo 20 de grade. Am luat copiii de mână și am plecat triumfători spre plajă. Am închiriat scaune și m-am pregătit pentru o zi de stat la copt ca în copilărie. M-am dezbrăcat la costul de baie, și după vreo jumătate de oră am înțeles că nu a fost neapărat o idee bună. Lumea era în blugi. Da, în blugi la plajă. M-am așezat în șezlong, dar briza era așa de răcoritoare că mi-am pus peste mine prosoapele de plajă. Nu mai vorbesc de momentul mult așteptat al intrării în apă. Cum am pus piciorul în apa limpede, toate s-au strâns în mine, apa era ca gheața. Crescând la malul Mării Negre, toate aceste noi aspecte ale mării și plajei erau cumva de necrezut. Ca și cum nu ar fi avut nici un sens.
De ce naiba există o plajă, dacă nu poți sta pe nisipul fierbinte?
Care-i rostul mării, dacă nu poți să stai în ea, să lași valurile să te poarte, să fugărești peștii, să înoți?
Nici măcar nu ai după ce să vrei înghețată, că oricum totul este rece…
În zece ani, poate că am avut în total vreo 10 zile de ceea ce aș numi la noi mers la plajă.
Așa am înțeles de ce lumea pleacă aici în concedii. Pleacă să caute vara mea. Asta după ce se rumenesc în cutii cu ultraviolete ca să nu-și arate picioarele de brânză peste hotare. Adică își deghizează celebrul British White din toate formularele.
Dar vara mea a rămas în țara o dată a mea.
Când mă întorc mă doare, pentru că devine din ce în ce mai puțin a mea.
Pielea mea nu mai știe ce înseamnă 30 de grade.
Toate ploile din UK încep să-mi iasă prin piele, ca și cum soarele ar încerca să scoată din mine melancoliile care m-au udat aici.
