Conectează-te 
Momentul în care ajungi în altă țară pentru prima dată devine ceva special.
Nu spun că este minunat sau tragic, dar rămâne lipit în memorie.
Am decis să plec din România către Anglia din motive pe care le-aș numi romantice.
Nu pentru muncă, cariera mea ideală era deja ceea ce realizasem acasă și la ceea ce a trebuit să renunț după zece ani. Dar în UK era marea mea iubire, așa că la capătul unor lungi și dureroase deliberări am decis să plec. M-a așteptat la aeroport în a două zi de Crăciun, Boxing Day, cum îi spun aici. Nu are nimic de-a face cu boxul, ci are de-a face cu cutiile (box) în care lumea lasă cadouri pentru cei mai sărmani.
Îmi amintesc primul drum prin aeroport, faptul că oamenii arătau aftfel, dar la început tot ce căutam era chipul iubitului meu. Ne-am urcat în mașină și am pronit spre sud, spre un oraș care avea să fie noua mea casă. Am trecut pe lângă Stonehenge, și parcă eram într-o poveste. Am oprit și mi-am băgat ochiul și obiectivul aparatului foto prin gardul de plasă. Nu-l puteam vizita mai de-aproape, era închis. Apoi am plecat mai departe, am trecut pe lângă „Păduri de Vănzare”, semn care încă mai este pe A303. Normal că am visat să-mi cumpăr un petec de pădure.
Când ne-am apropiat de oraș, luminile portocalii mi-au amintit cumva de serile de duminică din copilărie.
Ne întorceam cu troleul de la Tanti Paula, unde duminica eram de obicei invitați la masă.
Mâncarea era mereu excelentă, și la sfârșit primeam o ciocolată mare să o împart cu frate-meu.
Unchiul meu învcerca mereu să o taie în jumătăți perfect egale, amuzându-se cum frate-meu (cu cinci ani mai mic decât mine) cântărea din ochi orice gram în avantajul său. Dar întoarcerea acasă avea ceva ciudat. Parcă mi se strângea inima.
Începea stresul unei noi săptămâni: Ai fața de bancă pregătită pentru mâine? Ți-ai făcut temele? Mi-ai dat uniforma la spălat? Ai gulerul și manșetele călcate? Uram aceste întrebări, și luminile portocalii ale orașului se răsuceau în troleul aproape pustiu într-un sentiment apăsător al noii săptămăni.
De data asta știam că nu va începe o nouă săptămână, ci o nouă viață.
Probabil că abia atunci am realizat cât îmi era de frică. Bineînțeles că nu am spus nimic.
Când am ajuns în Exeter am mers să văd casa pe care aproape o cumpărasem, dar în care nu ne puteam muta decât după încă două săptămâni. Am văzut doar de afară o casă din cărămidă roșie prinsă într-un brâu de alte case la fel. Nu aveam chei, așa că asta a fost cam tot ce am văzut.
Ne-am cazat la niște cunoștințe, apoi am ieșit în oraș să căutăm ceva de mâncare, și aproape toate magazinele erau închise. Cu greu am găsit un restaurant. Îmi amintesc sentimentul plăcut de a sta jos cu o jumătate de pahar de vin alb, aprinzând o țigară, și fumând încet și liniștit în timp ce căutam ceva interesant în meniu.
După ce feeria revederii și stresul mutatului s-au terminat, tot ceea ce a urmat a fost frica. Îmi era frică să ies din casă, frică să merg în oraș singură, frică să văd alți oameni. Nu știam ce se întâmplă, pentru că fusesem în Franța și în Germania de multe ori, iar eu eram genul de explorator, mereu cu harta în mână, mereu pusă pe descoperiri. Dar de data asta mă blocam în fața ușii albastre, mă întorceam pe canapea cu o carte și parcă vremea umedă și întunecoasă mă făcea doar să dorm.
Îmi era frică să vorbesc, deși cândva studiasem engleza în școală. Dar îmi era frică să nu înțeleg, să fiu străină în acel loc pe care doream să-l numesc noua mea casă. Aproape 4 luni nu am putut să ies singură în oraș. Teama era atât de mare, încât nu am putut ieși nici măcar să-i cumpăr un cadou soțului meu pentru ziua de naștere.
După Iașul cu muzee, filarmonică, teatre și cinci universități, Exeterul era un fel de Tecuci.
Dealuri verzi atârnau în peisaj ca un fel de suport pentru oi albe și răzlețe. Nu erau dealurile Iașului cu mânăstiri și Cetățui. Un râu ceva mai lat și mai curat decât Bahluiul, dar nimic de comparat cu Dunărea mea. Singurul lucru familiar, erau strigătele de pescăruși care mă trezeau dimineața, ecoul vag al Constanței pierdute.
Orașul mă înconjurase cu un zid invizibil, limba era un monstru care pândea dincolo de ușă, iar eu nu eram gata să lupt.
Când doar vizitezi un loc, nu-ți pasă, ești un trecător,folosești limba cum poți. Dar când te așezi undeva, limba devine cheia care îți încuie sau descuie ușile. Ca să înveți limba trebuie să cunoști lumea, să te lași purata de sufletul locului în care trăiești. Iar lucrurl asecta este mult mai greu decât pare la o primă vedere.
Autor: Teodora Manea
